Fondator/Editor

Artă, Cultură, Literatură

Tulburătoarea poveste de dragoste dintre

Eminescu şi Veronica Micle 

(Rubrică de Ion Ionescu-Bucovu)

Ce bine că eşti
de Nichita STĂNESCU

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptăa minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Prima scrisoare oficială a lui Eminescu către Veronica Micle

    Suntem în anul 1874, toamna, când Eminescu se mutase la Iaşi ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară, avându-l ca rector pe Ştefan Micle, şi venise în contact cu Junimea.

Eminescu în socieatea Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul în discuţii literare cu Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi membri ai societăţii literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor care nu avuseseră loc la Junimea, Poni şi Veronica Micle. Pe Veronica Micle o cunoştea de la Viena. Ea era la curent cu tot ce scria poetul, citea Convorbirile Literare, îi aprecia talentul şi-l invitase să participle cu creaţii literare şi la seratele de joia ale Veronicăi. Desigur că pe Veronica o întâlnea prin oraş sau pe la teatru.

În intimidate vorbeau vrute şi nevrute, dar în compania prietenilor şi în special a lui Micle, Eminescu era rezervat în discuţii faţă de Veronica Micle, purtând o aparentă distanţă. Pe 7 noiembrie 1874, la teatru, poetul se întâlnise cu Veronica care îl invită pe poet la seratele ei literare. Astfel pe data de 8 noiembrie 1874, poetul îşi ia inima în dinţi şi-I trimite prima scrisoare oficială: “1874, noiembrie 8 Stimată doamnă, Aseară v-am văzut într-o loje, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci, mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata d-v literară. Nu merit laudele aduse pentru poezia “Epigonii”. E o concepţie pe care o făurisem încă de la Viena, într-un élan de patriotism.

Trecutul m-a fascinate întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred că voi putea ceti la salonul d-v, o poezie având un subiect cules din acest material. Primiţi resspectul meu, Mihail Eminescu” Desigur că materialul pentru “Epigonii” fusese luat pe de-a întregul din “Lepturaliul” lui Aron Pumnu, de la Cârlova până la Alecsandri şi îl avea proaspăt în memorie. Poezia “Epigonii” ajunsese foarte cunoscută şi era recitată în public, aproape în toată ţara. Ziarul “Românul” din Bucureşti aducea la cunoştinţă publicului programul unei serate, în care figurau, pentru recitare, pe lângă poeziile “Toporul şi pădurea” de Grigorie Alexandrescu, “Pohod na Sibir” de Alecsandri şi “Epigonii” lui Eminescu. Când Veronica Micle pomenise poezia “Epigonii”, o făcea ca o voce din public, dar şi ca o amică care voia să-l apropie pe poet mai mult de ea

Femeile erau mai sensibile la creaţiile lui Eminescu. Legenda lui se răspândise repede în publicul cititor. Un faun misterios, plin de tinereţe, care scrie atât de frumos! Cunoştinţa lui personală era căutată peste tot. Nu mai vorbim că poetul primea scrisori entuziaste de la fete necunoscute, de la eleve de liceu ce-i citeau poeziile pe sub bănci, şi chiar de la oameni în vârstă. Ba fetele de liceu îi memorau poeziile şi declamau poezii din creaţia lui. Eu mă întreb însă: acesta să fie prima scrisoare adresată poetei? De la Viena sau de la Berlin să nu-i fi mai trimis poetul nicio scrisoare? Într-o epistolă către un frate de-al lui se interesa de o adresă secretă a unei personae de sex feminin, care credem că nu putea să fie alta decât Veronica Micle, căreia voia să-i scrie. Spunea lui frate-său că imaginea acelei femei nu-i mai dă pace, nu mai poate dormi decât cu chipul ei sub ochi.

De altfel scrisorile celor doi poeţi sunt date publicităţii de Baboianu şi Octav Minar de-abia după moartea profesorului Micle . Restul de scrisori din timpul când trăia soţul ,fie au fost rupte, fie au fost ţinute secret, de fiicele ei Valeria şi Virginia să nu se creadă că Veronica Micle ar fi fost aşa cum o blama toată lumea, o femeie uşoară. Ştim précis dintr-o însemnare a Veronicăi Micle care a fost ultima scrisoare a lui Eminescu către ea. La sfârşitul scrisorii din 16 februarie 1883 adresată ei de Eminescu poeta menţionează: “ Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a trimis-o Eminescu” Dar nu vom şti niciodată care a fost prima! D. Vatamaniuc în “Eminescu în corespondenţă” emitea ipoteza că “în condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persone.”.

25 decembrie 2024

Mihai GHEORGHIU

Reverberaţii intime la ceas aniversar
Sărbătorirea unui centenar de la înfiinţarea Liceului „Barbu Ştirbey”

din Buftea

     Am aflat cu o oarecare întârziere despre un eveniment cultural important şi cu profundă semnificaţie sufletească pentru mine: CELEBRAREA A 100 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA LICEULUI TEHNOLOGIC ,,BARBU ALEXANDRU STIRBEY” DIN ORAȘUL BUFTEA. Prin intermediul prietenului meu, Domnul Profesor Ion Mihai, - căruia îi mulţumesc pe această cale - am primit un videoclip efectuat cu această ocazie, precum şi informaţii aferente acestui amplu eveniment.

   Festivitatea aniversară s-a desfăşurat în data de 4 noiembrie 2024, în sala de festivităţi a Centrului Cultural din orașul Buftea şi s-a bucurat de prezenţa a peste 100 de persoane: oficialităţi şi invitaţi de marcă, profesori proeminenţi şi reprezentanţi a mai multor generaţii de elevi absolvenți, dintre care unii au activat şi alții care activează și în prezent în această instituţie creatoare de educație, cultură românească și specialiști calificați în diverse domenii.

      În discursul de prezentare rostit, Domnul Profesor Ion Mihai, directorul liceului, a ţinut să precizeze că, deşi ar fi putut să-şi înceapă cuvântarea în calitate de moderator, a preferat să vorbească în calitate de elev, subliniind cu nedisimulată mândrie că este mai întâi de toate absolvent al liceului pe care îl conduce, după care a mulţumit în mod personal tuturor profesorilor care au predat şi încă mai predau la Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea.
   

    Moderatorul festivităţii, prezentatorul B1TV, domnul Cornel Chitucea, invitat-o în scenă pe Doamna Simona Neculae, Prefectul județului Ilfov, pentru a oferi domnului director, Prof. Mihai Ion, un premiu de excelenţă pentru Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea. În succinta sa alocuţiune, Doamna Prefect a spus: << Se acordă unităţii de învăţământ preuniversitar, Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea, cu ocazia a 100 de ani de existenţă şi a îndeplinirii misiunii nobile de a contribui la dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane! >>

    Următorul invitat pe scenă, Domnul Primar Gheorghe Pistol, a adresat mulţumiri distinșilor invitați prezenți și a punctat importanţa momentului sărbătorit: „Dragi invitaţi, este o zi plină de emoţie şi de bucurie în acelaşi timp. Împlinirea celor 100 de ani de la înfiinţarea liceului este un moment de recunoştinţă pentru toţi înaintaşii care au contribuit la formarea şi creşterea prestigiului liceului Barbu Ştirbey. Liceul a fost o instituţie de reper nu numai pentru oraşul Buftea ci şi pentru întreaga zonă, înscriindu-se în tradiţia unităţilor de învăţământ renumite la nivel de ţară. Toţi dascălii şi elevii fac parte din legenda vie a acestei unităţi de învăţământ! Astăzi liceul îmbracă straie de sărbătoare, iar pentru mine, sincer, este o onoare să fiu alături de dumneavoastră la acest centenar, alături de cadre didactice de excepţie, alături de absolvenţi eminenţi.” Domnul Primar Gheorghe Pistol a făcut referire directă la „acei străluciţi profesori care au sădit în inimile elevilor dragostea de muncă, cultură, dragostea de frumos şi adevăr”, menţionând totodată prezenţa în sală şi a „numeroşi absolvenţi care au ajuns personalităţi de seamă ale vieţii spirituale, culturale, ale vieţii politice, administrative, ale justiţiei …”. În încheiere, au fost menţionate reuşite pe plan local prin mijlocirea unor sponsorizări prin care în Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea este „un patrimoniu al localităţii noastre” și a mulţumit tuturor!

     Pe scenă a urmat Domnul Adrian Buga, - istoric și critic de artă, consilier al Casei Regale a României și expert atestat la Ministerului Culturii - care a fost invitat să le vorbească participanţilor despre personalitatea lui Barbu Alexandru Ştirbey, cine a fost și ce realizat acesta pentru țară. Distinsul invitat s-a referint la activitatea sa profesională şi de suflet, recuperarea memoriilor: ,,De aproape douăzeci şi cinci de ani mă ocup de recuperarea memoriilor. Prin recuperarea memoriilor mă refer la: clădiri, la persoane şi la locuri dragi! Aşa cum şi dumneavoastră aveţi persoane foarte dragi şi iubite în inima dumneavoastră, şi eu am persoane foarte dragi în profesorii mei (în timp ce cobora de pe scenă îndreptându-se către audienţă) aceşti oameni, cum a fost nea Buciu Bara, sau cum a fost Majestatea Sa Regele Mihai sau profesorii mei din zona istoriei artei; cum a fost profesorul Răzvan Teodorescu, mi-au schimbat pur şi simplu destinul. Prin ei şi cu ajutorul memoriei lor (pentru că eu îi consider vii şi trăiesc în mine), aceşti oameni ne ajută într-un fel să ducem mai departe istoria noastră ca neam, istoria noastră ca tot ce înseamnă specific naţional. Iată, că şi aici, în zona dumneavoastră, un om-memorie, Barbu Alexandru Ştirbey, a avut această viziune şi această capacitate de a schimba nu numai oameni, dar şi istoria şi viitorul nostru.”

    După un interesant moment artistic cu interpretări muzicale oferit de către Doamnele Marcu Mărioara şi Murariu Patricia de la Atelierul de Pian de la Centrul Cultural Buftea, moderatorul festivităţii, a anunţat cu glasul sugrumat de emoţie unul dintre cele mai importante momente ale festivităţii: „Urmează un moment foarte drag mie,(…), liceul a pregătit un moment de premiere pentru foştii profesori. Aşa că voi striga fiecare invitat de pe lista mea şi îi voi ruga să vină aici pe scenă pentru că merită, nu-i aşa, tot respectul nostru.” Pe scenă au urcat rând pe rând şi în aplauzele tuturor în jur de treizeci de profesori, care au activat de-a lungul timpului în acest nobil aşezământ de educație, cultură și specializare şcolară din Buftea, intitulat Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea. Foștii profesori au păşit calm, cu o demnitate de remarcat, așa cum au urcat cândva treptele liceului unde au predat, bucurându-se atunci și acum de dragostea şi respectul unor generaţii de tineri pe care aveau să-i formeze să devină OAMENI! Iată, acum, aceştia din urmă au venit la ceas de sărbătoare să-şi premieze simbolic înaintaşii prin recunoştinţa lor pe cei ce i-au pregătit cu dragoste şi profund profesionalism.

      Spre plăcuta mea mirare, i-am revăzut pe câţiva dintre dascălii mei de atunci, din vremea când am urmat primul meu an de liceu la Buftea! Am tresărit şi am rămas cu ochii umeziţi aţintiţi pe ecranul calculatorului, auzind cum moderatorul îi invita pe scenă pentru a le înmâna premiile: ... Doamna Profesoară de Biologie - Bogoş Ana, Domnul Profesor de Limba și Literatura Română - Brădean Valentin, Domnul Profesor de Matematică - Mihai Ion ( profesor universitar la Universitatea din Bucureşti, fiul Profesorului meu de matematică Domnul Mihai Ion), Domnul Profesor de Muzică – Piele Gheorghe, ş.a. Revederea acestora, chiar şi aşa, prin intermediul rece al calculatorului, m-a emoționat profund şi m-a făcut să mă reîntorc pentru câteva minute, în timpurile acelea de început ale tumultoasei şi imprevizibilei mele vieţi. Am închis ochii şi m-am refugiat cu nostalgie din prezentul gri în trecutul adolescentin.

      Era prin anul 1969, când terminam cursurile generale şi mă aflam într-o situație de familie deloc fericită. La un moment dat, mă hotărâsem să nu mai continui cu studiile medii și să mă apuc de muncă, să-mi câştig singur existenţa. Decizia mea a supărat la modul foarte serios pe cei din familia tatălui meu. Au încercat să mă convingă, dar eu nu şi nu! Una dintre mătuşile mele, care a vegheat îndeaproape la creşterea mea după moartea prematură a tatălui, a insistat, iar eu am cedat! Pe la finalul verii, a cautat și nu s-au mai găsit locuri la un liceu prin București, dar în cele din urmă a găsit la liceul din Buftea. Am dat examen şi am intrat! Mai târziu, pe parcursul anului şcolar, elev neconformist, m-am confruntat cu diverse probleme de etică şcolară: uniforma şi tăierea scurtă a părului, etc… Şi dacă ar fi fost numai asta! Dar cum niciodată nu m-am împacat prea bine cu ştiinţele exacte, m-am trezit cu note mici la matematică, note de trecere ce-i drept şi asta numai datorită bunăvoinţei profesorului Mihai Ion. Din fericire, nu la fel au stat lucrurile în privinţa laturii umaniste unde eram forte! Îmi amintesc aievea de diriginta mea, Doamna Profesoară Babeu Victoria şi mi-a rămas în minte vocea ei tânără care îmi repeta aproape obsesiv: ,,Khufu, Khafra şi Menkaura” numele faraonilor legate de constructia marilor piramide din Egipt. Îmi amintesc cu plăcere de orele de biologie cu Doamna Profesoară Bogoş Ana, de răbdarea şi înţelegerea dovedite prin modul în care ne trata ca elevii, sau de Domnul Profesor Ştefan Tudorel, de insistenţa şi meticulozitatea lui de a ne face pe noi elevii refractarii la ştiinţele exacte cum să înţelegem legile Fizicii! Pe toţi îi iubesc şi îi port în suflet, fac parte din mine, din viata mea! Pe unul dintre aceştia totuşi l-am plasat definitiv într-un loc intim al sufletului meu! Este vorba de Domnul Profesor Brădean Valentin de la care am învăţat măcar puţin din imensa sa pregătire cultura-literară. Era un doct în materie şi pe deasupra un dascăl care impunea respect elevilor prin simpla sa prezenţă în clasă, prin dăruirea şi profesionalismul excepţional, prin felul în care preda. Când intra în clasă se lăsa pe dată o linişte deplină și nu accepta nici un rabat de la asta. Atunci când vorbea de Eminescu, eu eram fascinat…

     Cam atât pentru moment, dragii mei! Sper ca într-o zi să pot reveni pe meleagurile patriei şi odată cu asta să mai pot revedea încă o dată liceul meu din Buftea, de care mă leagă atâtea calde amintiri, azi - Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea.

Specific şi diversitate.

Lecturi filozofice

8 Februarie 2026

      Am primit la redacţie din partea colegului şi prietenul meu meu din România, jurnalistul şi scriitorul Marian Nencescu, o carte interesantă, o lucrare complexă, dominată de o diversitate de teze filozofice profund elaborate.
Din păcate, datorită unor probleme de sănătate cu care m-am confruntat de la o vreme încoace, nu am reuşit să aprofundez lucrarea în discuţie dar, din succinta lecturare pe care am făcut-o până acum, am înţeles că am în mână o lucrare de mare valoare! (M.G).

„Marian Nencescu, născut în 1953, a absolvit Facultatea de Litere, a Universităţii din Bucureşti (1976) şi Cursul post-universitar de Jurnalism (Presa scrisă), la Facultatea de Jurnalism a Universităţii din Buicureşti (1997). Este Doctor în filozofie cu teza „Aspecte ale timpului în basmul tradiţional românesc” (2010.

A debutat editorial în 1990, cu volumul Însemnări din zilele Revoluţiei.
Volumele publicate (selectiv): Tradiţii şi comunicare (2003), Comunicarea prin cultură şi identitatea organizaţională (2005), Metanoia, Însemnări despre artă, cultură, (educaţie completată), Timp şi mit în basmul tradiţional (2013), Cititorul de control (2014),   Respiraţia  lecturii  (2016),   Lecturi   cu   premeditare   (2018),  Delicii

istorico-literare (2020), Artificii critice (2020), Dialoguri confortabile (2021). A realizat antologiile: De vorbă cu academicianul Alexandru Surdu (2021), Dragobete sau „Banchetul” iubirii la români (2023). Aîngrijit volumul: Gh. Vlăduţescu, Întreţineri (2019).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti – Critică Eseistică şi istorie Literară şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, din 1990”.

                     (Text de prezentare selectat de pe coperta-spate, din lucrarea Specific şi diversitate, Lecturi filozofice).

CATIA MAXIM publicat în revista ASTRALIS 3(23)/2024

Marian Nencescu, Specific și diversitate. Lecturi filosofice, sau despre esența sufletului românesc

       „Să ne împăcăm cu camera goală și să căutăm să o umplem cu eternitatea icoanei...” Această zicere a scriitorului, filosofului, criticului literar, criticului de artă și jurnalistului Marian Nencescu ar putea fi cel mai potrivit motto la volumul său de articole și eseuri, „Specific și diversitate. Lecturi filosofice”, apărut la începutul acestui an la Editura Astralis. Sau cel puțin, o cheie de lectură. Cele 182 de pagini, precedate de o interesantă prefață semnată de Ion Fercu, au pe copertă pastelul „Timp astral” realizat de artistul plastic Valentin Tănase.

Pe Marian Nencescu l-am cunoscut în urmă cu nici doi ani, cu ocazia unor evenimente culturale organizate de editura și Revista Astralis la care, de altfel, e și editor-coordonator. Prestigioasa sa activitate din domeniul jurnalismului cultural, criticii literare, filosofiei fac din acest autor un intelectual de substanță, ancorat în subiecte majore, esențiale pentru societatea românească atât de divizată și haotică, sfârtecată de cataclisme. Creator  sensibil  și  inspirat,  maestru  al  cuvântului,  autorului nu numai că-i

pasă de rădăcini, tradiție și limbă, aducându-le deloc ostentativ în fața cititorilor, ori de câte ori are ocazia, dar reușește chiar să realizeze un portret credibil al intelectualului responsabil și util. Mai mult, în domeniile pe care le stăpânește datorită unui studiu permanent și constant, Marian Nencescu promovează valori autentice, definitorii ale culturii române: nu întâmplător, fiecare eseu sau articol se dovedește o construcție trainică, ce oferă publicului cititor perspective interesante, predictibilitate, în speranța că realizările generațiilor de aur nu vor rămâne îngropate în nepăsare și uitare, așa cum unii promotori culturali se străduiesc de mai bine de treizeci de ani să o facă.

Articole și eseuri publicate, de-a lungul anilor, în Revista de cultură Astralis, au fost adunate între copertele acestui volum, în care jurnalismul se îngemănează cu harul scriitoricesc. În plus, preocuparea pentru valoarea și greutatea cuvântului scris face ca fiecare cuvânt să ajungă aproape de mintea și sufletul cititorului. „Specific și diversitate. Lecturi filosofice” lansează o punte cu dublu sens între autor și cititor. Jurnalist și filosof de cursă lungă, Marian Nencescu șlefuiește fiecare cuvânt, imagine, idee, reușind să facă din fiecare pagină o lectură inedită, demnă de a fi citită într-o deplină liniște interioară. Avem de-a face cu o carte esențială, receptată cu interes egal de la prima până la ultima filă. O lectură pe care cititorul are satisfacția să o parcurgă cu sufletul și spiritul întru deplina sa mulțumire. Ineditul cărții rezultă din faptul că hotarul dintre jurnalism, literatură și filosofie devine fluid, risipindu-se sub acțiunea viguroasă a ideilor, conceptelor și bogăției de informații.

Una dintre premisele cărții este restabilirea ordinei, normalității și firescului cultural, ce tind să dispară sub valurile turbulente ale culturii de consum. Într-un Avertisment, plasat la început, ni se reamintește că, după 1990, sertarele cărturarilor au fost mai degrabă goale, perpetuându-se reluări, ce sub presiunea succesului facil, au devenit „fușeraiele” culturii de consum promovată după ‘89. Sunt abordate subiecte delicate, vitale pentru dăinuirea acestui popor și anume: respectul față de limbă, păstrarea credinței creștin-ortodoxe, cunoașterea istoriei filosofiei românești și, nu în ultimul rând, aducerea în față a acelor personalități care au construit solid spre beneficiul românilor. Avem de-a face cu o carte, a cărei lectură dezvăluie atașatamentul sincer față de limba și valorile acestui neam, dar și imaginea unui intelectual patriot în cel mai constructiv sens cu putință.

Un buchet de eseuri, 23 la număr, cu portrete memorabile, precum cel al lui Constantin Noica și al lui Constantin Brâncuși, cu un accent proaspăt pe afinitatea dintre opera filosofică a lui Noica și sculptura lui Brâncuși – interesante referiri la un dosar al afinităților dintre cei doi, întocmit de Ion Pogorilovschi. De pildă, pentru Constantin Noica, opera brâncușiană reprezintă „o paradigmă a complexității” și poate constitui un tratat de filosofie a neamului, deoarece, susține Constantin Noica, „Cu Brâncuși și Eminescu, laolaltă cu limba națională ne situăm în Ființă”. Îndemnul lui Noica? Să rămânem cu Brâncuși, la fel cum ne îndeamnă și filosoful creației brâncușiene, Ion Pogorilovschi. În suita de evocări de filosofi, scriitori și intelectuali de certă cultură, un loc aparte îl ocupă profesorul și filosoful Alexandru Surdu, mentor și îndrumător spiritual al autorului. Aș recomanda lectura atentă a unor eseuri precum: „Din darul inimii: Filosofia ca sărbătoare”, „România Mare, «norocul» și «dreptatea» lui Dumnezeu”. Fiecare eseu se remarcă printr-un stil atent dozat, când alert, când sfătos, de cele mai multe ori, subtil. Remarcabil nuanțat. Cititorul află povestea filosofiei românești, a cărei istorie constituie un elogiu adus limbii române, fundament al construcției filosofice. Fiecare filă demonstrează că nu se poate trăi fără filosofie. Evocări, făcute cu eleganță și empatie, scot în evidență trăsături și elemente ce dau strălucire și culoare figurii evocate. De pildă, chipul profesorului-academician Alexandru Boboc luminat de lucrarea sa postumă, „Logos și Melos. Prolegomene la o filozofie a muzicii”, în care se reiterează ideea că muzica și cuvântul sunt „arte ale apariției”. Concluzia? Zicerea lui Friedrich Nietzsche: „Spiritul limbii este spiritul muzicii”. Sau evocarea poetului filosof, Lucian Blaga, indisolubil legată de lucrarea „Trilogie a Valorilor”, pledoarie că omul se poate salva prin cultură și credință.

Cum fiecare cititor are o manieră personală de a citi, de a înțelege un text, aș spune că eu am citit cu creionul în mână, cu scopul de a mă informa și, într-un fel mai adânc, de a mă regăsi. Dintr-o astfel de perspectivă, eseul „Piatra: creație, timp, veșnicie” evocă adevărul fundamental despre Biserică, considerată piatra lumii, icoana Cosmosului. În tradiția creștină, lumea e o piatră dură. Referirea la părintele Dumitru Stăniloae care evoca jurământul Juraților din Aeropag (Tribunalul din Atena), făcut pe o piatră sacră, conform principiului: „Jurământul trece, piatra rămâne”, rămâne definitorie pentru o societate ancorată în credință.

Cartea nu e însă lipsită de întrebări, îndoieli sau temeri, cauzate de turbulențele lumii de azi și, mai pregnant, de felul în care a ajuns să se înfăptuiască actul de justiție la noi. Eseul „Justiție sau Dreptate? Despre desacralizarea actului juridic” pornește de la un exemplu celebru, schița lui Caragiale, „Bacalaureat”: dilema unei mamițe, a cărei odraslă, deși nu obține notă de trecere la materia numită Morală, e dornică să urmeze Dreptul. Întrebarea: ce legătură are Morala cu Dreptul?, cu meseria de avocat, nu are relevanță în viziunea personajului și, prin urmare, „mamița” crede cu tărie că sărmana ei odraslă are nevoie de o intervenție la profesorul de Morală să treacă clasa. Blindat cu asemenea exemplu, autorul insistă pe ideea că atunci când se recurge la orice fel de nepotism, lesne se ajunge la corupție. Din păcate, azi avem în față aceeași societate lipsită de morală, „fără prințipuri”, identică cu lumea evocată genial de Caragiale. Cum actul de justiție e însă vital, găsim în text o inspirată rugăciune rostită de un judecător din Bizanț: „Fă din toga mea o mantie incoruptibilă. Ajută-mă, Doamne, și judecă-mă, ca Dumnezeu, că și eu am judecat ca om!”

De remarcat, eleganța cu care, pornind de la o idee, Marian Nencescu reușește, fără să obosească sau să deturneze atenția cititorului, să deschidă paranteze la paranteze, captându-i atenția cu titluri de referință, într-un spectaculos evantai bibliografic, pe care cititorul avid de informație se bucură să-l urmeze spiță cu spiță. Personal, am întocmit o listă cu cărți de citit. Nu sunt puține. Pe unele, deja citite, le voi reciti la un moment dat.

Pe de altă parte, dacă ar fi să stabilesc o ierarhie a personajelor evocate, aș spune că toate sunt de prim rang, principale, avându-l în centru pe fermecătorul amfitrion al acestui minunat Univers populat de spirite Alese, profesorul-academician Alexandru Surdu.

„Specific și diversitate. Lecturi filosofice” deschide numeroase căi și perspective despre Ființă, Credință, Filosofie, Cultură. Cu un accent ascuțit pe „Creștinismul românesc, o trăsătură etnică” a românilor. Redau cuvintele emblematice despre ortodoxie ale lui Simion Mehedinți, a căror greutate simbolică, în ciuda timpului, a rămas intactă:
„Ortodoxia poporului român este aceeași ca și mirosul cetinii de brad și al rășinii carpatice, care ține loc de tămâie. Ea nu are nevoie de certificatul nimănui, fie din Apus, fie de la Răsărit, sau de aiurea.”

Pentru stilul elegant, atât pentru ideile deja expuse, cât și pentru cele ce nu și-au găsit locul în economia acestui material, „Specific și diversitate. Lecturi filosofice” constituie o perpetuă invitație la lectură și reflecție. O carte esențială, pe care o recomand cu plăcere cititorilor necontextuali. Lectura ei reprezintă un important beneficiu pentru suflet și spirit.

Catia MAXIM, scriitoare, București

Accesaţi aici pentru vizualizare

Cel mai frumos catren,

de Nichita STĂNESCU

O, rămâi,

de Mihai EMINESCU

Accesaţi aici pentru vizualizare

Bucuraţi-vă prieteni,

de Ionel Aldea TEODOROVICI

Accesaţi aici pentru vizualizare

Ploaie în luna lui Marte,
de Nichita Stănescu

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.